100 de ani de România Mare astăzi sărbătorim cu mic cu mare, oriunde în lume un suflet încercăm să fim, deoparte lăsăm vrajbe, orgolii și împreună gândim, o inimă mare cât România să fim.
Azi cu cei mici eu am lucrat și despre România cu drag eu le-am vorbit. Pe ei, eu astăzi i-am numit, frați și surori români, i-am învățat corect să spună ”sunt mândru/ă că sunt român”, ”sunt mândru/ă de țara mea” și drag i-am îndemnat să se salute cu ”frate român”, ”soră româncă”, să își salute ”mama româncă” și ”tata român”. Am vrut să-i învăț lucruri frumoase despre România, am simțit asta cuprinsă iremediabil de fiorul emoțiilor trăite la gândul că suntem parte din istoria acestei țări la cei ai ei 100 ani. Eu, tu, ei, noi și viitorul prin ceea ce făptuim și îndrăznim să răsădim azi mai mult decât ieri.
Și nu-i petrecere de cinste fără un cânt și-un vers. În mintea mea au răsărit de Eminescu versuri, ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor?/ Brațele nervoase, arme de tărie,/ La trecutu-ți mare, mare viitor.” Îmi aduc și acum aminte că m-au impresionat din școala gimnazială când le-am citit prima dată. Poezia era prima lecție dintr-un manual de Limba și literatura română. Poate că și cei care au început înfăptuirea României Mari cu mai mult de 100 de ani în urmă, s-au lăsat înfiripați de emoția transmisă în cuvintele versuite memorabil de nestăpânitul Eminescu. Sau poate însuși marele poet a trăit emoția nebună ce-i curgea în sânge de român școlit în înflăcărata Basarabie, trăit și pătimit în dulcea Moldovă, săracă și veche, dar inimă din inima oamenilor cu har și bravi urmași ai descălecătorilor de neam.
Mă gândesc acum scriind și gândul îmi fuge la Nicolae Bălcescu îndrăgostit iremediabil de-al lui Viteaz Mihai, la domnitorul Cuza sacrificat cu mare bucurie chiar de-ai săi apropiați camarazi, alunecă până la abdicarea Regelui Mihai I, moment de mare bucurie iarăși pentru o samă de … curteni. Oameni înlăturați, abandonați, cu vina singură de a fi cu mult peste curaj și aspitație, cu multă viziune pentru viitor și poate vremelnic pierduți de a prezentei realități micime. N-au fost iertați, au fost sacrificați și asta le-a adus până la noi destinul, istoria nu i-a uitat și îi ridică-n slava nemuririi, eroi cântați și-n versuri ei păstrați, să te-nfiore și să te îmbete de curaj mereu sau chiar măcar de ceas aniversar.
Acum văd și mult festivism, multă fanfaronadă, sărbătorim cu steaguri și spectacole, sper să nu treacă totul cu această defilare. Românii merită mai mult, românii își merită istoria în fiecare zi, Unirea Mare e după cea Mică și după Războiul de Independență cel mai înflăcărat moment al istoriei noastre.
De mult a căzut comunismul, atâţia ani trecuți, am râs de bucurie și lumea am crezut să câștigăm, dar anii au trecut, acum eu râd amar, e râs cu plâns, e hazul cel vestit pentru necaz, ca mințile să nu le pierzi, ieșim în stradă și nimeni nu ne-ascultă, strigăm dar surd pare colosul și nemișcat, ne trage-n jos și în zadar luptăm să nu ne afundăm odată cu vârtejul scufundării sale.
Azi am vibrat la gândul țării mele, conștiința mi-a fost sensibilă căci am trăit și-am ascultat povesti despre război istorisite de bunicul Petrea, întors infirm, dar revenit, salvat de singura lui putere și credință. El cel uitat de-ai săi în fuga rușinoasă, cu picioarele degerate, a mai găsit puterea de a se agăța de-o ambulanță a Crucii Roșii italiene. Târât pe drum și ajutat apoi, căci cine s-ar mai putea opune dorinței și tenacității de-a trăi cu toată ființa, ca ultimă sforțare a totului, ce-o fi. El cel țăran, cel harnic, credincios și mândru, determinat și luptătror, un țărănist convins, el mai apoi considerat cheabur, ce siluit de vremi lua drumul urbei băcăuane lăsând în urmă viața, lăsând în urmă pământul lui cel drag și calul pe care mândru colinda, el încercând să-și piardă urma, găsit dar neînvins căci și pe atunci un veteran respectul impunea și nu era ușor de ascuns. Și-acum mi-aduc aminte de serile alăturea trecute, lumina domolită și capul de radio lipit. Erau speranțele gândirii și libertății ce-o căuta, o asculta prin ”Europa liberă”, trăia, spera și aștepta, cam mult prea lungă așteptarea sa. El, tată a 12 copii, el român, el România și noi urmașii, ce încă de-nvățat avem să ne cinstim eroii sacrificați pe tot cuprinsul țării.
Aș vrea să încep să mânânc istorie la micul dejun, să fie bogat, împărătesc, cu multe și alese feluri, pe pîinea lui Creangă să-l așez pe Eminescu, să-mi cânte în urechi duios Enescu, Alecsandri să-și depene balada, iar dulce gem de prune să-mi aducă din beci de han Ancuța. Aș vrea s-adorm în glas șoptit de Sadoveanu citind ”Sara pe deal” și să visez la vechea solitudine și frumusețe a codrilor Moldovei, a vașnicilor ei răzești, dar și eroi.
Azi, lumea e mai întunecată, de crezi nu-ți vine, e goală și pustie și oamenii se tem de umbre, căci soarele îi sperie, e poate orbitor. Azi mintea-n loc îți stă și e prostia la rang de lege dusă. Eroi-s duși de noi, departe de încurcatele și micimile sufletului omenesc. Aici noi suntem, dar nu ne place uneori și nici nu recunoaștem, ne amăgim împrumutând sloganuri pe care nu le-avem.
Eu, vreau cu-adevărat să aflu cine sunt, de unde vin și spre ce mă îndrept și vreau s-accept că în oglindă tot eu sunt, adevărată, și nu reflexia a ceea ce aș fi putut să fiu.

Carla (Zaharia) Popa
01.12.2018
orele 21:00